Darwin avea dreptate: muzica şi limbajul au o origine comună

Ideea a fost emisă de Charles Darwin, iar prof. Bill Thompson, de la Universitatea Macquarie din Sydney, Australia, consideră că, dacă ideea este corectă, atunci muzicii şi limbajului ar trebui să le corespundă aceleaşi circuite la nivelul creierului. 

Cea mai puternică legătură dintre muzică şi limbaj, în opinia prof. Thompson, rezidă în faptul că ambele implică o comunicare emoţională prin intermediul schimbărilor în înălţimea sunetelor.

• Hackerii nord-coreeni, responsabili pentru 61% dintre furturile de criptomonede din 2024
• O tonă de petarde, găsită de polițiști în locuința unui bucureștean

În muzică, importanţa înălţimii sunetelor este evidentă, dar ea este implicată şi în comunicarea emoţiilor prin vorbire, cu ajutorul schimbărilor de intonaţie din cursul vorbirii – aspect cunoscut sub numele de „prozodia discursului:”

„Cu toţii cunoaştem oameni care au dificultăţi în perceperea tonului vocii altora. Pur şi simplu aceşti oameni nu-şi dau seama când cineva este ironic, nu-şi dau seama când este iritat. Le depăşeşte, pur şi simplu, puterea de înţelegere”, spune Thompson.

El consideră că Darwin avea dreptate când afirma că muzica şi limbajul au rădăcini comune şi că astfel de oameni au, în esenţă, o problemă legată de perceperea muzicii.

Pentru a cerceta această legătură dintre muzică şi limbaj, Thompson şi colegii săi au studiat mai mulţi oameni diagnosticaţi cu amuzie congenitală, care au din naştere dificultăţi în a distinge schimbările în înălţimea sunetelor şi, de aceea, nici nu pot reproduce o melodie. Cercetătorii au vrut să afle dacă pentru oamenii născuţi cu această incapacitate este dificil şi să distingă nuanţele emoţionale ale comunicării prin vorbire

Ei au alcătuit un grup de 12 oameni cu amuzie şi un alt grup, de control, format tot din 12 persoane, şi au desfăşurat o serie de teste pentru a le evalua sensibilitatea la prozodia emoţională a vorbirii.

Participanţii au ascultat 96 de propoziţii rostite şi au trebuit să identifice dacă tonul vocii exprima fericire, tandreţe, teamă, iritare, tristeţe sau niciun fel de emoţie.

Cercetătorii au constatat că, în cazul participanţilor cu amuzie congenitală, era  mai puţin probabil (cu 20%, în unele cazuri) ca aceştia să identifice corect emoţiile, comparativ cu participanţii din grupul de control. 

Testul a arătat, aşadar, că într-adevăr persoanelor cu amuzie le este greu să recunoască emoţiile exprimate prin tonul vocii. 

Cercetătorii cred că abilitatea de a percepe aceste emoţii este legată de abilităţile muzicale, cele două capacităţi fiind asociate, cel puţin parţial, cu aceleaşi circuite neuronale, iar oamenii cu amuzie au anumite anomalii la nivelul ariilor cerebrale care conectează căile procesării auditive a înălţimii sunetuelor şi căile descifrării emoţiilor.

Descoperirea susţine teoria darwiniană conform căreia muzica şi limbajul ar fi evoluat dintr-un „protolimbaj” comun care implica toate aceste părţi şi funcţii ale creierului. Studiul a fost publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.

Cercetări anterioare arătaseră că un an de pregătire muzicală măreşte sensibilitatea copiilor la prozodia discursului, comparativ cu copii care făcuseră pregătire în alte domenii, precum teatrul.

Aceasta nu înseamnă, însă, că oamenii care disting bine sunetele ar avea o inteligenţă emoţională mai ridicată. Inteligenţa emoţională implică mult mai mult decât abilitatea de a descifra înţelesurile tonului vocii, iar persoanele cu amuzie pot dezvolta strategii de compensare a incapacităţii lor de a percepe diferenţele în înălţimea sunetelor; de exemplu, spune prof. Thompson, ele par să recurgă la alte indicii, non-auditive, pentru a descifra sensurile unei comunicări verbale şi ar putea chiar avea o sensibilitate mai mare în perceperea altor aspecte, de exemplu o capacitate mai bună de a descifra limbajul corporal, non-verbal.

Sursa: ABC Science

Foto: Hepta